Oraşul Târgovişte a fost timp de peste trei secole – cu unele întreruperi – reşedinţă domnească şi capitală a Ţării Româneşti, obţinându-şi un binemeritat renume pentru oricine simte şi gândeşte româneşte.
Dezvoltarea oraşului dintr-o aşezare sătească mai veche (datând cel mai târziu de la începutul sec. al XIV-lea) s-a datorat poziţiei geografice dintre cele mai prielnice, unei aşezări strategice deosebit de avantajoase şi faptului că pe aici trecea principalul drum comercial al Ţării Româneşti care lega Transilvania de Dunăre şi mai departe de Peninsula Balcanică.
Reşedinţele domneşti au rămas la Curtea de Argeş şi Câmpulung. Poziţia naturală favorabilă, în preajma munţilor (unde locuitorii se puteau retrage cu uşurinţă în caz de pericol), nu chiar aproape de graniţă cu Imperiul Otoman, dar totuşi în mijlocul ţării, lucru care înlesnea administrarea ei – au contribuit la mutarea capitalei la Târgovişte. Prima menţiune documentară a aşezării – ca fiind reşedinţă domnească, este cea din memorialul de călătorie al lui Johann Schiltberger care, în anul 1396, ne spune că a fost “în Ţara Românească şi în cele două capitale ale ei, care sunt numite Argeş (Agrich) şi Târgovişte (Türkoich)”. Curtea Domnească din Târgovişte, concepută de voievodul Mircea cel Bătrân ca un complex de clădiri destinate pentru familia, curtenii şi slujitorii săi, va fi ridicată pe malul drept al râului Ialomiţa, pe terasa cea mai înaltă, în apropierea drumurilor comerciale cam pe la 1400. Exista şi o biserică paraclis în această incintă, toate fiind înconjurate pe trei laturi de un zid de piatră. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, Vlad Ţepeş, va ridica un turn de apărare – “Turnul Chindiei “ înalt de peste 27 de metri, care servea în acelaşi timp pazei şi observaţiei, anunţa apusul soarelui (când se înceta circulaţia în oraş) şi avea rol militar deosebit în caz de incendiu.
Datorită mutării reşedinţei domneşti la Târgovişte, oraşul va cunoaşte o dezvoltare rapidă. Boierii dregători îşi vor construi la rândul lor case şi lăcaşuri de cult în preajma Curţii Domneşti, trebuind să fie cât mai aproape de domnitor. Cu această ocazie, vor fi aduşi meşteri constructori din Transilvania, care vor înălţa adevărate monumente specifice artei şi arhitecturii româneşti. Petru Cercel, reprezentant strălucit al umanismului românesc, a transformat casa domnească într-un adevărat palat cu etaj şi a construit o nouă biserică domnească legată printr-un pod acoperit de locuinţa domnitorului, astfel încât acesta putea veni să asiste la slujbele religioase fără a mai fi obligat să iasă afară. Tot Petru Cercel aduce apa în cadrul Curţii Domneşti prin ţevi din lemn de pin, amenajând în spatele palatului grădini frumoase “alla italiana” în care erau şi trei fântâni arteziene. Mihai Viteazu a ridicat prestigiul capitalei de la Târgovişte eliberând oraşul ocupat de Sinan Paşa prin lupta de la 18 octombrie 1595 şi, mai târziu – în 1600 – prin realizarea Unirii politice a celor trei Ţări Româneşti. Ultima epocă de înflorire a Târgoviştei este perioada lui Constantin Brâncoveanu. Acest domnitor restaurează Curtea Domnească între anii 1692–1696 dărâmată în 1659 de Gheorghe Ghica din ordinul Porţii. Reface şi vechea baie domnească, construieşte un foişor în mijlocul grădinilor, iar, în 1699, termină lucrările de la biserica domnească. Pictura murală din biserică a fost realizată de meşteri zugravi: Constantin, Ioan, Ioachim şi Stan în anul 1698. Iconostasul, din lemn de tei aurit, are un relief plat, înalt şi ajur, cu o ornamentaţie geometrică, zoo şi antropomorfă. În pronaos se află tabloul votiv pictat pe peretele de vest, care are o valoare artistică deosebită, fiind cea mai mare galerie voievodală existentă în Ţara Românească (în total 9 voievozi: Matei Basarab, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Petru Cercel, Mihai Viteazu, Radu Şerban, Constantin Şerban, Şerban Cantacuzino şi Mihnea al III-lea ). După moartea tragică a domnitorului Constantin Brâncoveanu capitala se va muta definitiv la Bucureşti.
Muzeul Naţional al Poliţiei Române a fost amenajat într-o clădire cu mare valoare artistică şi istorică, refăcută în stil neoclasic între anii 1867 şi 1893. Casa a fost construită iniţial, mult mai devreme, în anul 1701, din iniţiativa domnitorului Constantin Brâncoveanu pe locul alteia mai vechi care a aparţinut lui Grama Stolnicul. Va fi numită “Casa coconilor”, adică a fiilor domnitorului, fiind aşezată “den jos de biserica Sfânta Vineri” … aşa cum menţionează un document din anul 1630. Din cronica logofătului Radu Greceanu aflăm că, în anul 1712, în timpul marelui incendiu care a pustiit oraşul Târgovişte “ajunsese focul şi în curtea domnească da arsese Sfânta Vineri; ajunsese şi la casele coconilor şi arsese învălişul la o pereche de case”. Casele au fost însă imediat refăcute sub directa supraveghere a domnului. Din aceleaşi documente aflăm că alături de casele coconilor exista şi o biserică “Sfânta Vineri a coconilor”, aşezată în Uliţa Mare, cel mai probabil în zona în care astăzi se găseşte Muzeul de Istorie şi care a fost demolată în 1847. Cu ocazia construirii Prefecturii, la sfârşitul secolului al XIX-lea, casa va fi modificată în forma actuală. Planul clădirii este de formă pătrată, având două nivele. La parter există trei camere pe laturile de vest şi sud. La etaj este un hol lung cât toată clădirea şi câte trei încăperi pe fiecare latură, unde s-a amenajat expoziţia de bază a muzeului.
Beciul, având o structură specifică epocii brâncoveneşti, a rămas intact din timpul domnitorului. Are o formă pătrată, fiind împărţit în patru compartimente boltite cu calote sferice pe pandantivi, dispuse în jurul unui stâlp central din piatră, cu secţiunea circulară, pe care se descarcă patru arce dublouri. Lumina zilei pătrunde prin patru ferestre mici dispuse pe laturile de nord şi est. Atât aceste beciuri cât şi cele aflate în apropiere, asemănătoare ca structură, dar care au aparţinut caselor spătarului Mihail Cantacuzino, au păstrat arhivele unor clădiri administrative de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În ultima perioadă, în această clădire a funcţionat Direcţia Judeţeană de Muncă şi Protecţie Socială Dâmboviţa. Când aceştia s-au mutat într-un sediu nou, fosta “Casă a Coconilor” a fost lăsată în paragină, chiar dacă este monument istoric şi necesită lucrări specifice de conservare cât mai urgente.
Poliţia este o instituţie importantă a statului contemporan, având însă adânci rădăcini în istorie, pentru că a apărut încă din perioada primei organizări statale. Poliţia s-a dezvoltat în mod continuu şi a devenit în epoca renaşterii instituţia principală în asigurarea ordinii interne în mai toate ţările.
În cele două ţări române – Ţara Românească şi Moldova – prima instituţie poliţienească consemnată de documentele istoriei a fost Agia, care avea obligaţia de a asigura ordinea, liniştea şi curăţenia oraşelor Iaşi şi Bucureşti. Fiind o instituţie importantă a statului feudal din cele două ţări, în fruntea Agiei s-au aflat personalităţi de seamă, precum Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Sub ordinele Agiei se aflau importante efective militare care participau la apărarea ţării. Steagul Agiei din 1822, înmânat de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica Marelui Aga Mihăiţă Filipescu, se află acum la Muzeul Naţional Militar din Bucureşti. Din stăpânirea domnească, “Casa coconilor” a ajuns către sfârşitul secolului al XVII-lea în cea a lui Scarlat Hiotu, apoi a fiului acestuia Nicolae Hiotu care a lăsat-o moştenire soţiei după ce a decedat. Aşa cum aflăm din catagrafia din 1829, Nae Hiotu trăia la Bucureşti, dar avea 2 case – în Târgovişte şi în Bucureşti. Casa din Târgovişte era folosită exclusiv pentru şcoală şi probabil era locuită de dascălul Rafail (între 1821–1832). La această şcoală se presupune că ar fi învăţat şi marele poet Grigore Alexandrescu. Cum arăta pe atunci casa lui Nae Hiotu putem vedea din desenul lui Mircea Bodeanski. El a făcut acest desen ce prezintă reconstituirea “Casei Coconilor” combinând două fotografii făcute de către Szathmary, una realizată din Turnul Chindiei, iar cealaltă reprezentând Poarta Dealului, unde apare şi această clădire. Vedem o casă cu parter înalt, cu foişor, intrarea fiind prin acest foişor, dar dintr-o laterală. Clădirea era acoperită cu şindrilă în patru ape.
După şcoală aici va funcţiona Ocârmuirea judeţului (la data introducerii Regulamentului Organic) după care, de la familia Hiotu, va trece în stăpânirea unui inginer topometru austriac I. Külle – stabilit în Târgovişte, autor al unei ridicări topografice a oraşului. Inspirată după modelul poliţiei statului francez, poliţia română a avut un rol important în realizarea unirii din ianuarie 1859, în înfăptuirea reformelor social-economice de către Cuza şi mai ales în timpul războiului de independenţă. Arthur Troop era un sergent de poliţie care lucra în cadrul Poliţiei Britanice, într-un orăşel din Lincolnshire. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial s-a gândit să înfiinţeze o asociaţie având la bază relaţii de prietenie şi de întrajutorare între poliţiştii din întreaga lume.
În anul 1949 a început să corespondeze cu poliţişti din alte ţări (Grecia, Germania şi Ghana), prin intermediul unor publicaţii ale poliţiei britanice prin care le spunea acestora ce avantaje ar avea prin înfiinţarea unei organizaţii poliţieneşti internaţionale. Încurajat de răspunsurile acestora, el va publica, la 12 august 1949, în revista “Police Rewiev” un articol în acest sens, semnând “Aytee”. Poliţiştii din Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia şi unele ţări africane au primit cu bucurie ideea înfiinţării unei asociaţii internaţionale ale poliţiştilor, care să aibă secţii naţionale având aceeaşi siglă şi acelaşi statut.
Aşa s-a înfiinţat I.P.A. (International Police Association) – Secţia Marea Britanie, la 1 ianuarie 1950, primul membru fiind de fapt şi fondatorul acesteia – Arthur Troop. Prima deviză a asociaţiei a fost “Service through friendship” (Servicii prin prietenie), care exprima cel mai bine scopul şi intenţiile asociaţiei, dar care nu putea fi înţeleasă decât de vorbitorii de limbă engleză. De aceea, s-a apelat la un expert in esperanto numit Bob Hamilton. El a tradus deviza în această limbă şi de atunci “SERVO PER AMIKECO” este moto-ul oficial al asociaţiei. Cu această ocazie s-a hotărât să se plătească o cotizaţie de către toţi membrii, să se tipărească o revistă proprie şi să se aleagă o siglă sugestivă.
Neprimind nici o ofertă interesantă la solicitarea sa de a crea o siglă I.P.A., a încercat să o realizeze singur. De pe cascheta de poliţist a împrumutat steaua – simbol universal. În interiorul stelei a introdus un glob terestru – reprezentând cooperarea şi prietenia dintre poliţiştii întregii lumi. Dedesubt a scris moto-ul asociaţiei “Servo per amikeco”, iar pe margini a adăugat lauri – simbol al păcii. Dacă desenul făcut de el era destul de simplu, specialistul care l-a retuşat l-a adus în forma definitivă, iar aceasta a şi devenit emblema oficială a I.P.A. Un an mai târziu apare şi statutul asociaţiei, care nu s-a schimbat prea mult până astăzi. La puţin timp după înfiinţare, poliţişti din alte ţări au aderat la I.P.A.: în 1953 Olanda, Belgia şi Franţa, iar în 1954 Norvegia. În 1955 – între 16 şi 17 septembrie – are loc la Paris, în clădirea Gării de Nord, primul Congres Internaţional I.P.A. Acum se formează Consiliul Executiv Permanent format din 5 membri. Primul secretar general a fost Arthur Troop care şi-a menţinut această funcţie până în anul 1967, când s-a retras rămânând doar membru fondator.
Crescând semnificativ numărul de secţii naţionale, s-a simţit nevoia unor noi însemne specifice, precum Imnul internaţional şi semnul distinctiv de “Casă I.P.A.” folosit pe faţada caselor special amenajate pentru recreerea membrilor din I.P.A. Deschisă poliţiştilor din întreaga lume, indiferent de rasă, culoare, rang, sex, religie şi limbă, International Police Association a devenit cea mai importantă organizaţie internaţională cu acest profil din lume, având secţii naţionale în peste 80 de ţări. Cu ocazia celei de-a 27-a Conferinţe a Consiliului Executiv Internaţional al I.P.A., care a avut loc în octombrie 1996 la Brisbane – Australia, Secţia română a fost afiliată cu forţe depline. Ideea înfiinţării unui Muzeu al Poliţiei Române la Târgovişte – oraş cu însemnate repere istorice – s-a născut în anul 1998, când o delegaţie a I.P.A. – Regiunea Dâmboviţa, împreună cu colegi din regiunile Braşov şi Timiş, cu asistentul secretarului general şi cu trezorierul naţional au efectuat o vizită în Ungaria. Printre obiectivele vizitate s-a numărat şi Muzeul Poliţiei Maghiare, cu rol de liant între comunitate şi poliţişti. De aici a venit ideea înfiinţării unui muzeu similar şi în ţara noastră.
Încă de la început au fost alături şi s-au aliat iniţiativei – preşedintele Secţiei Naţionale, membrii Comitetului Executiv Naţional, precum şi conducerea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Dâmboviţa, cu sprijinul cărora s-au început primele pregătiri. Ca urmare a acestor demersuri, Consiliul Judeţean Dâmboviţa a hotărât concesionarea, către I.P.A. – Secţia Română – pe termen de 50 de ani, a unui imobil situat în Târgovişte, pe Calea Domnească, nr. 187. Clădirea – monument istoric important – a necesitat consolidări, tencuieli interioare şi exterioare, reamenajarea spaţiilor interioare, înlocuirea uşilor şi a ferestrelor degradate, precum şi amenajarea spaţiului aferent din exteriorul clădirii. Astfel, la 7 iulie 2000, într-o atmosferă de mare sărbătoare şi-a deschis porţile publicului larg Muzeul Naţional al Poliţiei Române – singurul muzeu cu acest profil din ţara noastră. Ordinea internă şi siguranţa publică erau asigurate, în secolul al XVIII-lea, de către Agie şi Spătărie, două dregătorii care aveau atribuţii – prima în interiorul capitalei, iar cea de-a doua în cartierele mărginaşe ale Bucureştiului şi în împrejurimile sale. Între formaţiunile militare aflate în subordinea agăi au fost arnăuţii – recrutaţi îndeosebi dintre albanezi, macedo-români, aromâni greci, precum şi dintre români – ei având uniforme frumos împodobite după model oriental.
Regulamentul Organic al celor două principate româneşti, apărut în anul 1830, stipula, printre altele, înfiinţarea primelor formaţiuni de pază şi ordine cu o organizare modernă. Chiar dacă serviciul poliţienesc a purtat, pentru o scurtă perioadă, tot denumirea de Agie, el a fost reorganizat şi, curând, în toate oraşele reşedinţă de judeţe şi târguri, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, noua structură a început să poarte denumirea de Poliţie. Poliţiile se aflau sub autoritatea Ministerului Trebilor din Lăuntru şi a conducerii judeţului respectiv. În Ţara Românească, pentru realizarea ordinii publice şi a pazei, la dispoziţia Poliţiilor din oraşele reşedinţă de judeţ sau târguri se aflau efective de dorobanţi care erau repartizaţi pe sectoare şi cartiere şi străjeri. Dorobanţii efectuau serviciul în trei schimburi, fiecare schimb fiind concentrat câte zece zile dintr-o lună la sediul judeţului sau la Agie. Ei erau obligaţi să-şi confecţioneze cu mijloace proprii sau să-şi cumpere uniforma. Uniforma trebuia să aibă “un semn al stăpânirii şi Marca judeţului”, aşa cum era stipulat în Regulamentul Organic.
Proiectul primelor uniforme moderne ale dorobanţilor de poliţie din Ţara Românească a fost realizat în anul 1832 sub directa îndrumare a generalului rus Pavel Kiseleff, comandantul trupelor de ocupaţie din cele două principate. Astfel, se stabileau două tipuri principale de uniforme, una pentru “Poliţia administrativă”, iar cealaltă pentru “Poliţia judecătorească”. Uniformele erau compuse din: ceacou, ornat în faţă cu vulturul Ţării Româneşti, mondir-frac din postav bleumarin cu guler şi manşete în culorile distinctive ale specialităţii respective, pantaloni din postav gri cu vipuşcă de culoare distinctivă. Uniformele difereau între ele prin culoarea gulerului şi a manşetelor mundirului, precum şi a accesoriilor din metal – guler şi manşete roşii cu nasturi argintii la “Poliţia administrativă” şi guler şi manşete albastru-deschis cu nasturi aurii la “Poliţia judecătorească”. În anul 1850, domnitorul Barbu Ştirbei a reorganizat instituţia dorobănţească şi, cu acest prilej, modifică şi uniformele acestora. Noile uniforme vor fi extrem de simple, putând fi confecţionate oriunde. Erau formate din: tunică neagră din postav, cu guler, manşete şi epoleţi din postav verde, nasturi din metal galben, pantaloni din dimie albă, cizme negre, brâu din postav verde şi căciulă (model caucazian) cu calotă din postav verde, cu bordură din blană neagră. În Moldova, asigurarea pazei şi a ordinii publice a fost reprezentată, între anii 1830 şi 1859 de slujitori. Uniforma unui slujitor se compunea dintr-un ceacou cu flamă roşie, purtată pe partea dreaptă, emblema din metal galben, tunică-frac din postav bleumarin cu guler şi paspoale roşii, pantaloni bleumarin cu lampas roşu.
La 12 martie 1850 se va vota “Legea pentru transformarea corpului slujitorilor în jandarmi”. Uniformele jandarmilor erau compuse din: ceacou de fetru roşu, ornat cu doi ciucuri bleumarin pe partea stângă, embleme şi jugulare din metal alb, cocarda-pampon roşie cu bleumarin, tunică din postav bleumarin cu petliţe, epoleţi şi paspoale roşii, pantaloni din postav gri-bleu cu paspoal roşu. Începând cu anul 1855, jandarmii din Moldova vor fi echipaţi cu căşti de piele prevăzute cu tui. După înfăptuirea Unirii principatelor, la 24 ianuarie 1859, o perioadă s-au păstrat vechile structuri. Prin Decretul nr. 24 din 13 aprilie 1860, s-au schimbat uniformele jandarmilor din Moldova, acestea devenind asemănătoare cu cele ale dorobanţilor din Muntenia dar, abia din 1864, trupele teritoriale din Moldova vor fi organizate ca cele din Muntenia. Astfel, jandarmii pedeştri şi călări au fost transformaţi în grăniceri şi, respectiv, dorobanţi călări de judeţe, având aceleaşi atribuţii de pază şi ordine.
La 18 martie 1866 se va crea “Garda civică”, cu rol de a asigura “securitatea persoanelor, securitatea proprietarilor”, “menţinerea bunei ordini şi a liniştii publice”. Ei îşi desfăşurau activitatea în oraşe în paralel cu funcţionarii poliţiei. Uniforma gardiştilor era formată din: redingota din postav bleumarin, cu guler răsfrânt la care era legat o cravată din lână roşie, cu capetele atârnând, pantaloni bleumarin, curea neagră şi pălărie de fetru neagră, cu boruri largi, având o cocardă tricoloră şi un penaj roşu pe partea dreaptă. În anul 1869 a fost adoptat “Regulamentul pentru uniforma poliţiştilor” care a simplificat uniforma ce trebuia purtată de poliţişti, uniformă ce era asigurată gratuit de către stat, iar portul ei era obligatoriu în timpul serviciului (cu excepţia celor ce desfăşurau activităţi secrete). Alte modificări importante nu s-au mai adus uniformelor de poliţie până după primul război mondial.
Prin Înaltul decret nr.1586 din 7 iunie 1928, uniformele ofiţerilor de poliţie se vor modifica, căpătând o linie tradiţională ce va ţine până la noua schimbare a regimului politic, din 1948. Uniforma ofiţerilor de poliţie constă în: sacou încheiat la două rânduri de nasturi, vestă şi pantaloni de culoare gri, cămaşă albă, cravată neagră, şapcă model marină militară, având stema statului încadrată de o cunună brodată de frunze de stejar. La ţinuta de ceremonie, prefecţii şi inspectorii de poliţie erau obligaţi să poarte: frac negru, joben, ghete de lac, cravată neagră, mănuşi albe (la ţinuta de doliu mănuşi negre), şi eşarfă tricoloră din mătase, cu ciucuri din fir, încinsă peste vestă. Ceilalţi ofiţeri de poliţie purtau, în aceste situaţii, ţinuta obişnuită cu guler şi manşete tari şi mănuşi albe. Prin Legea de organizare a Poliţiei din 1929 se stabileşte o distincţie clară între “Poliţia urbană”, care era formată şi executată în oraşe de organele Poliţiei Generale a Statului şi de Corpul Gardienilor Publici, şi “Poliţia rurală”, ce se realiza în mediul rural prin Inspectoratul General al Jandarmeriei cu sediul în capitală.
Uniforma gardienilor publici era de culoare maro, constând în veston-tunică cu guler, încheiat la un rând de nasturi, având câte două buzunare prevăzute cu clape acoladate, la piept şi laterale, având petliţe roşii, pantalon lung, şapcă cu stema ţării încadrată de o cununa din frunze de stejar. În 1937 au fost aduse o serie de modificări de detaliu uniformelor de poliţie adoptate anterior, uniformele fiind de astă dată confecţionate din stofă de culoare neagră. Uniformele Jandarmeriei rurale constau din: tunică din postav “bleu geandarme”, pantaloni gri şi capelă cu broderia “J/R”.
La sfârşitul anului 1947 se vor aduce modificări majore uniformelor de poliţie, devenită între timp miliţie, care vor fi străine de tradiţiile româneşti stabilite în deceniile anterioare, purtând o puternică amprentă sovietică. Uniformele erau de culoare gri, având un veston cu guler şi revere, încheiat la un rând de nasturi, cu două buzunare mici la piept şi cu două mai mari în partea laterală, prevăzute cu clape acoladate, pantaloni lungi drepţi pentru ţinuta de oraş şi tip “pană” pentru ţinuta de serviciu, petliţe roşii, cămaşă bleu, cravata gri, cascheta cu stema României comuniste, pantofi, respectiv cizme – model sovietic.
În 1990, o dată cu schimbarea regimului, uniformele Poliţiei române vor căpăta o altă culoare şi vor suferi din nou schimbări majore: sacou de culoare albastru-bleu, pantaloni bleumarin, cămaşă albă, cravată neagră, pantofi negri şi caschetă de culoarea pantalonului.
O dată cu demilitarizarea Poliţiei, în toamna anului 2002, s-au creat noi uniforme care au vrut sa păstreze elementele specifice, proprii româneşti, care au individualizat, până la venirea regimului comunist, impus din afară, această instituţie de seamă a statului: culoarea de fond neagră şi vestonul la două rânduri de nasturi, pentru ţinuta de oraş (apărute încă din 1906), culoarea specialităţii pentru ţinuta de serviciu, gri (1928-1938), stema statului pe caschetă (din 1928).
Fotografiile au fost realizate în Muzeul Poliţiei Române din Târgovişte, Calea Domnească nr. 187, singurul muzeu de acest tip din ţara noastră, deschis publicului vizitator de marţi până duminică, între orele 9-17.
Sursa: Muzeul Poliţiei Române
